vineri, 23 aprilie 2010
joi, 15 aprilie 2010
Ion Ionescu: "Scrisoare catre tara mea"
Aceasta scrisoare a circulat ca fiind scrisa de Alexandru Tocilescu, celebrul regizor.
de fapt nu a scris-o el, ci un anume Ion Ionescu, altul decat Ioan Ionescu, actorul.
Iat-o:
Nu-mi iubesc Tara. Trebuie sa fie asa, din moment ce nu-mi vine decit sa vorbesc urat despre ea. Sa-i spun vorbe grele în fiecare ora, în fiecare dimineata, cand intarzii cat pot de mult intilnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, painea, mirosurile, masinile, culorile, limba ei.
Am obosit de tara asta. Am obosit de tara în care cei care conduc ma cred prost si-mi spun "omul simplu, de pe strada", omul caruia se simt datori sa-i explice cum stau treburile, intr-un limbaj gangav, analfabet, ca acela folosit de adultii inculti, pentru a raspunde gingurelilor unui bebelus.
Am obosit de tara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei gradinite private e doar un paravan în spatele caruia se afla o cladire care-i adaposteste pe prescolari de ploaie cat timp parintii se aflã la serviciu (altfel, educatoarele isi roaga colegele de breasla mai norocoase, de la alte gradinite, sa fure plastilina si creioane).
Avocatul care-mi promite ca va castiga procesul n-are niciodata chitantier pentru banii pe care-i dau si nici
argumente in instanta. Nici sefa firmei de recrutare nu-mi da chitanta pe banii primiti, pe care i-am dat sotului ei, venit la intilnire in trening, intr-o statie de autobuz. Atunci s-a desfasurat si ultima secventa de colaborare, fiindca plata taxei n-a fost urmata de nici o invitatie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editura foarte renumita, scoate carti de filozofie de pensionar trist, de jucator de table fara noroc, si literatura erotica, pe langa care graffiti-urile din WC-urile si garile publice sunt suave declaratii de amor. Iar patronul te felicita daca ai reusit sa-i promovezi cartile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care inca nu s-a culcat. Ca asa, ar fi putut s-o facã si el... Profesoara de franceza a nepotului meu miroase a vodca, profesorul de religie nu-l lasa sa iasa in timpul orei sa faca pipi, iar cea de fizica pleaca în Grecia din doua in doua saptamani (plus in vacantele
scolare). Redactia la care m-am angajat are doua birouri pentru redactori - unul pentru facut sex - si un art director care ilustreaza un articol despre cartea « Golful francezului » cu doua fotografii: una cu o laguna si cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adica nu stim daca e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII si zambeste tamp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistentele mele, multe, nadusite, cu o imagine portocalie a unei corabii în apus de soare. Pentru laguna n-am mai avut suflu. Si nici pentru corabie. Redactorul-Sef spune ca-i genial, ca face si art si e si director, ca numai el poate sa aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei si numai el poate sa ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursulet in brate, si clipul Nokia - cu maini inlantuite. Din cauza lui, intreaga redactie si-a dat demisia. A ramas doar redactorul-sef. Isteric si nefericit. Din cauza celor care au pregatit o conspiratie impotriva lui.
Am obosit de tara care-mi spune ca orice speranta are radacini firave si ca orice optiune sincera, onesta se dovedeste a fi cretina. Am obosit ca din patru în patru ani sa aleg prost, impreuna cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit sa sper ca cel care se numeste sef de guvern sau presedinte de tara sau macelar sau avocat sau cantaret chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun ca se pricepe.
Am obosit de tara care ma transforma in victima sau complice. In victima, fiindca oricat de multe rele s-ar
intimpla in tara asta, oricat de multa coruptie ne-ar taia rasuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, functionarimea, judecatorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate ca exista intr-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care arunca, din cand in cand, o ocheada catre noi, sa ne supravegheze. Sa ne certe ca n-avem rabdare sa ajunga si la noi bunastarea. Sa ne dojeneasca, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, in conditiile unei mosteniri grele.
Am obosit sa fiu victima statului care ma fura la facturi, la impozite sau in justitie, victima patronilor care ma pot exclude din organigrama din trei tipete si doua semnaturi, victima politistilor care ma roaga sa nu reclam furtul din buzunare.
Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice initiativa care m-ar putea transforma in cetatean sau concetatean, in membru al unei comunitati rezidentiale sau al unei organizatii se fasaie in fata privirilor nepasatoare, a replicilor de tipul "c'esti copil" sau "ma lasi?!" sau a celor care transforma initiativa in afacere profitabila pentru ei si dezastruoasa pentru beneficiari. Iar renuntarea ma face complice cu cei care accepta ca lucrurile sa mearga prost, din neputinta, din interes, din indiferentã. Sunt complice, prin tacere, cu toti impostorii, mincinosii, neispravitii, hotii, de care depind, intr-un fel sau altul, in bataliile mele marunte, de zi cu zi.
Am obosit de tara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecã, de-a valma, senzuale cu
securisti nejudecati, brãilence cu analisti obositi, discutii lãlai despre salarii enorme, furt la facturã, politisti beti, judecãtori mituiti, ministri penali cu breaking news-uri împotriva cãrora tot românul motãie: învîrteli, bãscãlii, ogici, ciumace, anchete de doi si un sfert, morti de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit sã aud sau sã citesc comentarii lungi, strivite de urã sau înmuiate de slugãrnicie, ale jurnalistilor obositi din presa româneascã. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimtire, ipocrizie, ineptii, vorbe care nu mai intereseazã pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformã pe toti ciutacii, dumitrestii si morarii în bufoni disperati ai orelor tîrzii de televiziune.
Am obosit sã vãd societatea civilã, care face curat în universitãti si alegeri, înghesuitã pe liste de alegeri
europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit sã aud cã singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei presedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit sã vãd sustinãtori sinceri ai presedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit sã vãd jurnalisti independenti care devin guvernatori interesati. Am obosit sã-l aud pe ministrul Culturii tinînd-o langa cu explicatiile despre pleascã si iubire de presedinte.
Am obosit sã vãd reportaje cu oameni care mãnîncã din gunoaie, copii violati, preoti care tin liturghii erotice, pustile lui Michi Spagã (azi la putere iar), termopanele lui Adrian Nãstase, casa din Mihaileanu si Udrea, oameni care se împerecheazã cu oi, tãrani care taseazã pãmîntul cu obuze încã detonabile, pensionari care se strãduiesc sã prindã douã portii de sarmale de 1 Decembrie, tigãnci care-si aratã popoul politistilor, soferi beti, criminali filmati în circade politie, înmormîntãri în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, stiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntãret, oameni urcati pe cruci ca sã vadã mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Cuvioasa Paraschieva si de Izvorul Tãmãduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei si comentariile profesionistilor care încep cu: "Ce efect poate sã aibã violul asupra unei fetite de 12 ani?".
Mã obosesc "profesionistii" televiziunilor, chiar si fãrã comentarii. Fiindcã sînt aceiasi. Si apar des. Foarte des. În tara asta nu mai existã un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntãret talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toti devin vedete si, în clipa imediat urmãtoare, descoperã cã au vãzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest si din care sã aibã un venit regulat.
Mã obosesc emisiunile care-mi promit cã vor dezbate solutiile anti-crizã si în care invitati si moderatori ajung sã vorbeascã despre beregate, prostãnaci, caraghiosi, sobolani rozalii, lupta dintre fata presedintelui si intelectuali, despre insinuãrile cutãrui senator, despre sforãitul din Parlament al nu stiu cãrui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de ministri. Am obosit sã vãd fete lungi de jurnalisti care anuntã, cu acelasi ton grav, de început de apocalipsã, si cã se mãresc facturile, si cã s-a dus dracului rapita în Alexandria , si cã Mutu are tendonul rupt. Sau cã nu-l mai are deloc. Am obosit sã aud de miticã-de-la-ligã, nasu-sandu, meme-stoica, galactici, jucãtori-titrati, distractie-pe-cinste.
Am obosit sã stiu cã din atîtea cazuri de malpraxis în medicinã, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mã oboseste Mihaela Rãdulescu, si cei care o combat, si cei care o apãrã. Mã oboseste oricine comenteazã un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau pãrinti, fãrã sã poatã arãta vreun act, o diplomã, care sã-i confere acest drept. Am obosit sã mã tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima paginã a tuturor ziarelor, fãrã sã reusesc sã-mi amintesc vreo ispravã, bunã, rea, dar în orice caz extra-ordinarã, care sã merite mãcar efortul scanãrii fotografiei lor.
Am obosit sã vãd cã patroni de firme de salubrizare îsi dau cu pãrerea despre expozitii de artã, cã pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, cã Monica Tatoiu are rãspuns pentru orice - de la încãlzirea globalã, la cum nu trebuie sã renunti la speranta de a avea orgasm. Am obosit ca, la douãzeci de ani de la Revolutie, sã-i înjur tot pe Iliescu, Nãstase, Vãcãroiu, Serban Mihãilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpes, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Pãunescu etc. iar cei de azi la putere scapa.
Am obosit, de fapt, sã nu am încredere în nimic si nimeni.
Am obosit sã scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, sã le cer oamenilor obositi ca si mine sã iasã în stradã. Dar am în fata ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte si lozinci analfabete, revendicãri haotice si isterice, fete tîmpe în fundal care transmit salutãri familiei, sindicalisti mîngîiati pe frunte de opozitie, trecãtori plictisiti si amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fratilor Petreus si a Daciilor în rate.
Am obosit de tara în care nu se întîmplã nimic. De tara care m-a fãcut sã privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani multi si grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradã, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul si obligatia de a-mi apãra tara. De dreptul de a mã asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate si în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalti români în fata justitiei.
De aceea spun cã nu-mi iubesc tara. Mi-a mai rãmas, totusi, un singur drept: acela de a circula liber în strãinãtate. De a emigra. Poate c-a venit timpul sã-l folosesc. Stiu bine cã nici acolo nu umblã cîinii cu covrigi în coadã. Sper doar ca acolo, într-o limbã strãinã si pe strãzi curate, sã am timp sã mi se facã dor de tara mea.’’
de fapt nu a scris-o el, ci un anume Ion Ionescu, altul decat Ioan Ionescu, actorul.
Iat-o:
Nu-mi iubesc Tara. Trebuie sa fie asa, din moment ce nu-mi vine decit sa vorbesc urat despre ea. Sa-i spun vorbe grele în fiecare ora, în fiecare dimineata, cand intarzii cat pot de mult intilnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, painea, mirosurile, masinile, culorile, limba ei.
Am obosit de tara asta. Am obosit de tara în care cei care conduc ma cred prost si-mi spun "omul simplu, de pe strada", omul caruia se simt datori sa-i explice cum stau treburile, intr-un limbaj gangav, analfabet, ca acela folosit de adultii inculti, pentru a raspunde gingurelilor unui bebelus.
Am obosit de tara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei gradinite private e doar un paravan în spatele caruia se afla o cladire care-i adaposteste pe prescolari de ploaie cat timp parintii se aflã la serviciu (altfel, educatoarele isi roaga colegele de breasla mai norocoase, de la alte gradinite, sa fure plastilina si creioane).
Avocatul care-mi promite ca va castiga procesul n-are niciodata chitantier pentru banii pe care-i dau si nici
argumente in instanta. Nici sefa firmei de recrutare nu-mi da chitanta pe banii primiti, pe care i-am dat sotului ei, venit la intilnire in trening, intr-o statie de autobuz. Atunci s-a desfasurat si ultima secventa de colaborare, fiindca plata taxei n-a fost urmata de nici o invitatie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editura foarte renumita, scoate carti de filozofie de pensionar trist, de jucator de table fara noroc, si literatura erotica, pe langa care graffiti-urile din WC-urile si garile publice sunt suave declaratii de amor. Iar patronul te felicita daca ai reusit sa-i promovezi cartile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care inca nu s-a culcat. Ca asa, ar fi putut s-o facã si el... Profesoara de franceza a nepotului meu miroase a vodca, profesorul de religie nu-l lasa sa iasa in timpul orei sa faca pipi, iar cea de fizica pleaca în Grecia din doua in doua saptamani (plus in vacantele
scolare). Redactia la care m-am angajat are doua birouri pentru redactori - unul pentru facut sex - si un art director care ilustreaza un articol despre cartea « Golful francezului » cu doua fotografii: una cu o laguna si cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adica nu stim daca e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII si zambeste tamp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistentele mele, multe, nadusite, cu o imagine portocalie a unei corabii în apus de soare. Pentru laguna n-am mai avut suflu. Si nici pentru corabie. Redactorul-Sef spune ca-i genial, ca face si art si e si director, ca numai el poate sa aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei si numai el poate sa ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursulet in brate, si clipul Nokia - cu maini inlantuite. Din cauza lui, intreaga redactie si-a dat demisia. A ramas doar redactorul-sef. Isteric si nefericit. Din cauza celor care au pregatit o conspiratie impotriva lui.
Am obosit de tara care-mi spune ca orice speranta are radacini firave si ca orice optiune sincera, onesta se dovedeste a fi cretina. Am obosit ca din patru în patru ani sa aleg prost, impreuna cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit sa sper ca cel care se numeste sef de guvern sau presedinte de tara sau macelar sau avocat sau cantaret chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun ca se pricepe.
Am obosit de tara care ma transforma in victima sau complice. In victima, fiindca oricat de multe rele s-ar
intimpla in tara asta, oricat de multa coruptie ne-ar taia rasuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, functionarimea, judecatorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate ca exista intr-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care arunca, din cand in cand, o ocheada catre noi, sa ne supravegheze. Sa ne certe ca n-avem rabdare sa ajunga si la noi bunastarea. Sa ne dojeneasca, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, in conditiile unei mosteniri grele.
Am obosit sa fiu victima statului care ma fura la facturi, la impozite sau in justitie, victima patronilor care ma pot exclude din organigrama din trei tipete si doua semnaturi, victima politistilor care ma roaga sa nu reclam furtul din buzunare.
Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice initiativa care m-ar putea transforma in cetatean sau concetatean, in membru al unei comunitati rezidentiale sau al unei organizatii se fasaie in fata privirilor nepasatoare, a replicilor de tipul "c'esti copil" sau "ma lasi?!" sau a celor care transforma initiativa in afacere profitabila pentru ei si dezastruoasa pentru beneficiari. Iar renuntarea ma face complice cu cei care accepta ca lucrurile sa mearga prost, din neputinta, din interes, din indiferentã. Sunt complice, prin tacere, cu toti impostorii, mincinosii, neispravitii, hotii, de care depind, intr-un fel sau altul, in bataliile mele marunte, de zi cu zi.
Am obosit de tara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecã, de-a valma, senzuale cu
securisti nejudecati, brãilence cu analisti obositi, discutii lãlai despre salarii enorme, furt la facturã, politisti beti, judecãtori mituiti, ministri penali cu breaking news-uri împotriva cãrora tot românul motãie: învîrteli, bãscãlii, ogici, ciumace, anchete de doi si un sfert, morti de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit sã aud sau sã citesc comentarii lungi, strivite de urã sau înmuiate de slugãrnicie, ale jurnalistilor obositi din presa româneascã. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimtire, ipocrizie, ineptii, vorbe care nu mai intereseazã pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformã pe toti ciutacii, dumitrestii si morarii în bufoni disperati ai orelor tîrzii de televiziune.
Am obosit sã vãd societatea civilã, care face curat în universitãti si alegeri, înghesuitã pe liste de alegeri
europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit sã aud cã singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei presedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit sã vãd sustinãtori sinceri ai presedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit sã vãd jurnalisti independenti care devin guvernatori interesati. Am obosit sã-l aud pe ministrul Culturii tinînd-o langa cu explicatiile despre pleascã si iubire de presedinte.
Am obosit sã vãd reportaje cu oameni care mãnîncã din gunoaie, copii violati, preoti care tin liturghii erotice, pustile lui Michi Spagã (azi la putere iar), termopanele lui Adrian Nãstase, casa din Mihaileanu si Udrea, oameni care se împerecheazã cu oi, tãrani care taseazã pãmîntul cu obuze încã detonabile, pensionari care se strãduiesc sã prindã douã portii de sarmale de 1 Decembrie, tigãnci care-si aratã popoul politistilor, soferi beti, criminali filmati în circade politie, înmormîntãri în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, stiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntãret, oameni urcati pe cruci ca sã vadã mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Cuvioasa Paraschieva si de Izvorul Tãmãduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei si comentariile profesionistilor care încep cu: "Ce efect poate sã aibã violul asupra unei fetite de 12 ani?".
Mã obosesc "profesionistii" televiziunilor, chiar si fãrã comentarii. Fiindcã sînt aceiasi. Si apar des. Foarte des. În tara asta nu mai existã un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntãret talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toti devin vedete si, în clipa imediat urmãtoare, descoperã cã au vãzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest si din care sã aibã un venit regulat.
Mã obosesc emisiunile care-mi promit cã vor dezbate solutiile anti-crizã si în care invitati si moderatori ajung sã vorbeascã despre beregate, prostãnaci, caraghiosi, sobolani rozalii, lupta dintre fata presedintelui si intelectuali, despre insinuãrile cutãrui senator, despre sforãitul din Parlament al nu stiu cãrui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de ministri. Am obosit sã vãd fete lungi de jurnalisti care anuntã, cu acelasi ton grav, de început de apocalipsã, si cã se mãresc facturile, si cã s-a dus dracului rapita în Alexandria , si cã Mutu are tendonul rupt. Sau cã nu-l mai are deloc. Am obosit sã aud de miticã-de-la-ligã, nasu-sandu, meme-stoica, galactici, jucãtori-titrati, distractie-pe-cinste.
Am obosit sã stiu cã din atîtea cazuri de malpraxis în medicinã, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mã oboseste Mihaela Rãdulescu, si cei care o combat, si cei care o apãrã. Mã oboseste oricine comenteazã un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau pãrinti, fãrã sã poatã arãta vreun act, o diplomã, care sã-i confere acest drept. Am obosit sã mã tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima paginã a tuturor ziarelor, fãrã sã reusesc sã-mi amintesc vreo ispravã, bunã, rea, dar în orice caz extra-ordinarã, care sã merite mãcar efortul scanãrii fotografiei lor.
Am obosit sã vãd cã patroni de firme de salubrizare îsi dau cu pãrerea despre expozitii de artã, cã pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, cã Monica Tatoiu are rãspuns pentru orice - de la încãlzirea globalã, la cum nu trebuie sã renunti la speranta de a avea orgasm. Am obosit ca, la douãzeci de ani de la Revolutie, sã-i înjur tot pe Iliescu, Nãstase, Vãcãroiu, Serban Mihãilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpes, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Pãunescu etc. iar cei de azi la putere scapa.
Am obosit, de fapt, sã nu am încredere în nimic si nimeni.
Am obosit sã scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, sã le cer oamenilor obositi ca si mine sã iasã în stradã. Dar am în fata ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte si lozinci analfabete, revendicãri haotice si isterice, fete tîmpe în fundal care transmit salutãri familiei, sindicalisti mîngîiati pe frunte de opozitie, trecãtori plictisiti si amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fratilor Petreus si a Daciilor în rate.
Am obosit de tara în care nu se întîmplã nimic. De tara care m-a fãcut sã privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani multi si grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradã, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul si obligatia de a-mi apãra tara. De dreptul de a mã asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate si în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalti români în fata justitiei.
De aceea spun cã nu-mi iubesc tara. Mi-a mai rãmas, totusi, un singur drept: acela de a circula liber în strãinãtate. De a emigra. Poate c-a venit timpul sã-l folosesc. Stiu bine cã nici acolo nu umblã cîinii cu covrigi în coadã. Sper doar ca acolo, într-o limbã strãinã si pe strãzi curate, sã am timp sã mi se facã dor de tara mea.’’
miercuri, 14 aprilie 2010
Roma
noroc cu low-costu', ca altfel nu stiu daca mai ajungeam la Roma.
asa ca, in banii de un week-end la mall cu cele trei fete, am luat doua bilete de avion.
vreme frumoasa, lume pestrita si un oras incremenit in alte timpuri.
o tara innebunita dupa frumos in toate ipostazele lui.
imi vine cateodata sa nu ma mai intorc...
asa ca, in banii de un week-end la mall cu cele trei fete, am luat doua bilete de avion.
vreme frumoasa, lume pestrita si un oras incremenit in alte timpuri.
o tara innebunita dupa frumos in toate ipostazele lui.
imi vine cateodata sa nu ma mai intorc...
duminică, 4 aprilie 2010
Despre Biserica
Aseara la slujba de Paste m-am enervat ca un clopotar s-a imbatat si-a batut clopotul 10 minute intruna.
noi eram chiar la intrare, langa clopotnita, si ne-a terminat timpanele.
dupa aceea m-am isterizat cu arhaismele si agramatismele din slujba.
desi fusesem de zeci de ori pana atunci, acum lucrurile sunau diferit.
apoi mi-am adus aminte ca preotii sunt arghirofili, contrar credintei pe care o predica.
toti preotii de la biserica noastra au AUDI A6.
unul dintre ei s-a suparat dupa o slujba la parastasul tatei cand l-am intrebat daca 300 de lei sunt suficienti.
mi-a zis ritos ca 300 e doar taxa de la biserica (nu exista asa ceva).
i-am dat 500 si, evident, n-am primit nicio chitanta niciodata.
iar noi suntem un stat laic (dupa Constitutie) care le plateste preotilor salariile si care subventioneaza invatamantul teologic.
si care ii scuteste de impozite.
si care se ploconeste in fata Bisericii cand e vorba de morala comuna, nu neaparat crestina.
In Biserica nu avem coruptie, nu avem informatori, noi suntem Biserica stramoseasca!
90 la suta dintre romani o considera o institutie de incredere.
anual se construiesc 2000 de biserici si avem mii de absolventi de teologie, asadar ne indreptam spre o saturatie "bisericeasca".
un drum inapoi, catre Evul Mediu, in limuzine de lux.
una din ultemele creatii bisericesti a fost ridicarea la gradul sfintenie a lui Stefan cel Mare.
va inchipuiti un dialog ecumenic de genul:
- ei, si pe cine ati mai sfintit?
- pe Stefan cel Mare
- pai ala parca era betiv, curvar si iute la manie (adica un "pic" criminal)
- da, dar e de-al nostru, s-a batut cu turcii si-a ridicat biserici, e sfant!
si nu, nu sunt ateu, cred in Dumnezeu.
dar nu in Biserica.
ea e doar clasa politica a credintei, care paraziteaza si abuzeaza de putere in numele Domnului.
nu doar in Romania, peste tot.
nici catolicii, nici protestantii nu sunt mai breji.
nici alte credinte...
Templul este in fiecare dintre noi
restul este iluzie...
noi eram chiar la intrare, langa clopotnita, si ne-a terminat timpanele.
dupa aceea m-am isterizat cu arhaismele si agramatismele din slujba.
desi fusesem de zeci de ori pana atunci, acum lucrurile sunau diferit.
apoi mi-am adus aminte ca preotii sunt arghirofili, contrar credintei pe care o predica.
toti preotii de la biserica noastra au AUDI A6.
unul dintre ei s-a suparat dupa o slujba la parastasul tatei cand l-am intrebat daca 300 de lei sunt suficienti.
mi-a zis ritos ca 300 e doar taxa de la biserica (nu exista asa ceva).
i-am dat 500 si, evident, n-am primit nicio chitanta niciodata.
iar noi suntem un stat laic (dupa Constitutie) care le plateste preotilor salariile si care subventioneaza invatamantul teologic.
si care ii scuteste de impozite.
si care se ploconeste in fata Bisericii cand e vorba de morala comuna, nu neaparat crestina.
In Biserica nu avem coruptie, nu avem informatori, noi suntem Biserica stramoseasca!
90 la suta dintre romani o considera o institutie de incredere.
anual se construiesc 2000 de biserici si avem mii de absolventi de teologie, asadar ne indreptam spre o saturatie "bisericeasca".
un drum inapoi, catre Evul Mediu, in limuzine de lux.
una din ultemele creatii bisericesti a fost ridicarea la gradul sfintenie a lui Stefan cel Mare.
va inchipuiti un dialog ecumenic de genul:
- ei, si pe cine ati mai sfintit?
- pe Stefan cel Mare
- pai ala parca era betiv, curvar si iute la manie (adica un "pic" criminal)
- da, dar e de-al nostru, s-a batut cu turcii si-a ridicat biserici, e sfant!
si nu, nu sunt ateu, cred in Dumnezeu.
dar nu in Biserica.
ea e doar clasa politica a credintei, care paraziteaza si abuzeaza de putere in numele Domnului.
nu doar in Romania, peste tot.
nici catolicii, nici protestantii nu sunt mai breji.
nici alte credinte...
Templul este in fiecare dintre noi
restul este iluzie...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)