Cea mai mare parte mi-o petrec cu mine insumi. Nimic original, toti facem acelasi lucru.
Nu e narcisism, nu ma iubesc, e doar o constatare..
Am inteles rapid ca marile teme filosofice , religioase si stiintifice ale omenirii depasesc posibilitatile unui singur individ. Asa ca m-am impacat cu ideea ca nu pot rezolva marile probleme universale care preocpupa umanitatea de la inceputurile ei.
Nu am geniul si naivitatea sa cred ca pot.
Asa ca m-am multumit sa-l iau pe Socrate in brate cu al lui "Gnothi seauton!" (cunoaste-te pe tine insuti), inscriptia de pe templul lui Appolo din Delphi.
Un indemn zdrobitor in simplitatea lui, ce mare lucru e sa te cunosti: doua maini , doua picioare, asta ti-e fata, cam atat te duce capul samd.
In plus cand ii analizam pe ceilalti, dupa cateva intalniri ne-am lamurit.
sau in cateva minute...
atunci cat de dificil poate sa fie sa te cunosti singur?
foarte dificil, de fapt.
e simplu sa te cunosti daca nu faci nimic, daca nu interactionezi nu nimeni, intr-o pestera, de exemplu.
atunci tot ce-ti trece prin cap e real, nu e verificat de nimic.
cele mai mari incredibile lucruri au fost afirmate de oameni absolut singuri.
indiferent ca au fost filosofi, teologi, yoghini sau orice altceva.
e situatia cea mai simpla, discursul tau interior (si exterior, ulterior) nu este tulburat de nimic, nimeni nu interactioneaza cu tine si cu gandurile tale, nu te contrazice, nu supune niciunei probe de foc discursul, care se desfasoara absolut liber, corent si aparent "absolut adevarat"
Problemele incep cand apar unul, doi trei sau multi altii care au alte viziuni, teorii, discursuri samd.
sau n-au niciunul, singurul lor scop e sa te combata (vezi Mugurel Ciuvica).
Asta e o imagine destul de familiara romanilor, marea majoritate fac parte din acesta categorie.
Atunci constati ca nu mai esti acelasi cu cel din pestera, acum trebuie sa te aperi sau sa fugi.
intri in lupta sau te retragi.
eu sunt genul de inconstient care intra in lupta indiferent cum.
am fost nascut pe Marte.
principial si fiindca vreau sa vad cum reactionez.
cum sunt eu in lupta, care este Eu-l social, combativ, supus stresurilor si incercarilor?
dupa cateva zeci de ani de incercari incep sa ma inteleg, sa-mi fiu eu insumi previzibil, tabloul care ma descrie incepe sa fie completat.
in fiecare zi, desigur, gasesc un loc alb, care trebuie investigat si adaugat acestei picturi, ce pare infinita...
am si cateva concluzii generale dupa acest indelungat efort:
- cunoasterea de sine e foarte dificila, fiinca n-o poti face complet daca nu-i cunosti si pe ceilalti, ca sa intelegi de ce interactionezi cu ei asa cum o faci
- Socrate a fost un sofist de geniu.
Ascunsa sub o formulare banala e un indemn care-ti ocupa intreaga viata. Iar aceasta preocupare devine chiar viata insasi, scopul devine continutul ce se auto-creeaza si se autocerceteaza reflexiv..
- cele mai minunate momente in viata sunt date de interactia cu ceilalti: cu femeia iubita(sau barbatul iubit), cu prietenii, cu grupuri cu care rezonezi(integrare sociala fericita).
- si intalnirea cu Dumnezeu poate fi considerata o interactie fericita, dar nu cu acela din interiorul nostru, ci cu acela in carne si oase, Profetul.
l-a vazut cineva de curand?
- momente de glorie pot fi interactiunile cu oameni ale caror idei, moduri de cunoastere, de perceptie, sau orice altceva sunt complet diferite de ale tale.
confruntarea cu opusul poate fi un moment sublim.
profit de fiecare secunda ca invat din lupta cu celalalt
il servesc in fiecare secunda pe Socrate in lupta.
iar zilele astea am mult de lucru...
subtirel. si stii ce te opreste din autocunoastere?:) egoul :))
RăspundețiȘtergerenu mi o lua in nume de rau, asta se intimpla la toti, dar la tine, da mi voie sa l remarc mai cu seama. el nu bintuie ca un orgoliu cu care lupti ci striga prin toti porii epistolei tale, ca si cum ar dori sa spuna: "vedeti ma, acceptati ma si supuneti va ti odata, ca abia ma tin". sau poate e un " iubiti ma " prea imperativ
trebuie insa sa remarc eroismul inconfundabil al tonului si pina la un punct plin de farmec
cu dragoste, ioan
cit despre iesirea din pestera...
RăspundețiȘtergerela o lectura mai atenta a robustei tale epistole :) am inclinat spre a ma mai interoga inca o data despre sminteala mi si despre mecanismul meu intim de ordonare a alteritatilor descoperite printr un modus vivendi autopropus si pina la un punct autoasupritor, intarit de necesarul cerut de munca mea ca actor. intr adevar, nu puteam sa mi le descopar daca nu interactionam, adica ,intr o traducere de aducere aminte a esentei umane: facere de schimb ( troc) de actiune, de proces psihofizic. iata cum descoperi in permanenta un al treilea punct de sprijin. procesind psihic si fizic descoperi emotia acelui proces, fie ca el e unul de incercare de comunicare cu ceilalti , cu celalalt din tine ca si alteritate sau cu bunul Dumnezeu.
imi amintesc ca in manastirile pline de solitudinea sihastriei cautatoare de Dumnezeu numai unora dintre calugari le este ingaduit sa iasa pe poarta si sa comunice cu exteriorul, cum fiecaruia ii este rinduit cite un legamint cum este cel de tacere, un post al vorbelor purificator prin arderea lenta a demonului ce te indeamna sa spui mai mult decit este cuvenit (nu neaparat necesar, pentru ca necesaitatea, nu i asa , ne leaga de teluric). o indreptare deci a gindului si a sufletului prin actiunea de restrictie autoimpusa. iar in contextul acesta numai cei care s au indreptat suficient incit sa fie tari (si nu ma refer la taria vehementa, sau la cea necomunicativa, ci la aceea statornica in iubirea de semeni intru Domnul)pot iesi , si numai cu rinduieli trebuincioase manastirii. astfel manastirea protejeaza de sminteala pe cel ce l creste.
si iata cum realizez ca descoperirea celuilalt din mine, si mai mult, punerea lui in functiune e o sminteala programata. programata, dar tot sminteala, caci ea, alteritatea, fara o igiena interioare si o cunoastere de sine pe masura se poate manifesta cind vrei si cind nu vrei. si uite cum stau eu cu pavaza linga mine in permanenta, cum mi am descoperit si educat o alternativa a mea, o constiinta paralela, care ma tine pe linia eului meu, care ma ajuta in coerenta mea, nu cea impusa de vreun rol, caci acolo e simplu-el te ghideaza-ci cea sociala. dar care presupune si ca in permanenta ...:) suntem doi... si singurul meu sprijin real in toata povestea asta e faptul ca de fapt si de drept suntem trei cu bunul DUMNEZEU. iata bucuria
din astfel de marturisiri, atit de intime, reusim sa descoperim in zonele albe ale hartii noastre, dar marturisirea presupune doi, fie ca el e preotul, prietenul, sotul-soata, si prin ei DOMNUL :)))
cu prietenie, ioan
frumos scris.
RăspundețiȘtergeredar la tine schizofrenia e maxima intre ce predici si ce faci de fapt, sau intre ce faci si ce crezi ca faci.
cu tot respectul pentru adancimea scrisului, dar Dumnezeu e intotdeauna in pestera si aproape deloc in Agora.
eu ma multumesc cu dezamagirile prozaice si foarte sociale.
iar ziua de azi a fost o culme, mi-era sa nu mor de atat greata...
nu neg, caci vad asta la toti semenii mei. e metoda de incercare aceea ce ma scoate din anonimat :)) in rest sunt ca noi toti, nimic zbatut in incercarea de a transcede dimensiuni, constient sau nu.
RăspundețiȘtergeremie a incetat sa mi mai fie greata, caci mi am dat seama ca oricind s ar gasi o situatie in care sa ma comport similar. si gindul asta a incetat sa ma mai infioare cind am aflat despre el ca e singurul care ma tine cu teama departe de sminteala...
nu pot schimba nimic din ceea ce sunt, pot doar sa opresc cit de cit din manifestarile unei parti din mine, sau din contra, sa las sa se manifeste.
iar impresia ce o dau in exterior e una strict subiectiva, privitorul necunoscind manifestarea de 100% a demonului bintuitor. numai eu am cunoscut o. asadar nu are de unde sa stie care e proportia epurarii in manifestare fata de intregul ei...
cu tristete de sinele amindurora, ioan
PS
RăspundețiȘtergereplus de asta nicidecum nu am avut intentia unei predici, ci a unei marturisiri a luptei personale. imi cer scuze daca tonul meu a fost unul de predica.
iar analiza mea a fost cel mult ironic blinda(cel putin asa cred) in ton si nicidecum cu vreo pretentie de a-tot-stiutor. cred ca intentiile atotstiutoare( habar nu am cum sa scriu, cu liniutze, impreuna, pe cuvinte...:))sunt cele ce determina schizma intre gindiri, caci ele nu lasa loc la negocieri si prin asta la descoperirea de nuante in comunicare si de pozitii demne ale comunicatorilor.( iata ceva ce ne uneste si ne desparte in acelasi timp :))))). si mai e ceva ce o analiza imperativa face, produce un astfel de dialog, unul surd in care oamenii se reped sa faca analize externe de teama sa nu le o ia altul inainte si astfel sa se simta atinsi, jigniti, ofensati...marturisirea are si reversul ei...:(((. sa invatam.
acum am predicat " " dar de fapt si de drept am spus ceva valabil pentru toti. si lista ramine deschisa... hahaha
tot al tau ioan, cu dragoste
nu am considerat vreun moment ca tu predici apodictic.
RăspundețiȘtergereera o trimitere la "predica" ca un rau des intalnic in discursul teologic.
am inteles exact ca ai descris un vartej interior, o lupta cu demonul unde Dumnezeu cel Izbavitor este solutia.
la exterior ramane vizibila tornada.
care uneori te si confisca cu totul...