General si particular

.

Orice elev mai rasarit de liceu va va spune ca problema fundamentala a filosofiei este raportul intre materie si idee, respectiv intre existenta obiectiva si cea subiectiva.

Care este predominanta: materia sau ideea?
realul sau spiritualul?


Este mai importanta existenta concreta sau ceea ce percep eu despre ea, subiectivitatea “trairii” existentei?


Raspunsul este la fel de variat ca si umanitatea, atatia indivizi, atatea raspunsuri.


Cati filosofi, atatea teorii.


Mie imi vine greu sa definesc pana si raportul intre general si particular.

Cu siguranta cad in capcana generalizarilor in fiecare zi a vietii mele: imi exprim o parere simpla si cuprinzatoare despre orice: oameni, masini, foc, pomi sau mai stiu eu ce.


Daca n-as generaliza, mi-ar fi greu sa comunic cu ceilalti si cu mine insumi, cu constiinta mea interioara.


Daca nu generalizezi, ar fi aproape imposibil sa suporti sau sa povestesti .


Cand discuti despre ceva, ar trebui sa te rezumi in a da exemple variate si inevitabil contradictorii despre orice.


De exemplu: oamenii sunt albi, negri, rosii, galbeni si albinosi.


In loc de asta, accept conceptul de om, care in mintea mea defineste cuprinzator umanitatea in ansamblul ei.


Pe de alta parte, nu sunt niciodata de acord cu limitativitatea conceptului, care nu da seama niciodata despre un anume caz particular.


Conceptul de om rateaza practic definirea oricarui om  particular.


Aici conceptul de “om normal” (sau de “normal” pur si simplu) e sclipitor, toti il pot defini, dar un asemenea om nu exista.


Conceptul de “om” nu spune nimic despre mine ca individ, nici despre tine, sunt doar niste idei generale, pe care le poti infirma oricand si oriunde.


Asta face si ca filosofia clasica sa fie falimentara, vorbeste despre totul si despre nimic.


Toti marii filosofi au murit (si la propriu) sa construiasca un sistem filosofic universal, care sa explice fiecare particularitate a existentei.


O utopie, evident.


Oamenii de stiinta abordeaza mult mai pragmatic chestiunea si cauta o “ teorie unificata a fortelor”, care sa dea masura si cheia intregului univers fizic, Dumnezeu y compris.


N-as vrea sa par mai inteligent decat sunt, dar cred ca n-or sa aiba succes.


E doar un alt nivel al utopiei.


Alternativa ar fi sa ignori complet orice forma de generalizare si sa tratezi doar particularul, ca ipostaziere suprema a lui ”Carpe diem”.


Dar ce poate fi mai plicticos si mai neinteresant decat sa ma traiesc si sa ma povestesc doar pe mine insumi, in fiecare secunda a vietii mele?


Pe cine ar interesa de fapt fiecare secunda a vietii cuiva?


A incercat Marcel Proust si a fost initial o mare curiozitate, cu iz de capodopera, dar iti vine sa te sinucizi dupa ce-i citesti o suta de pagini din “In cautarea timpului pierdut”.


Asa ca nu-mi ramane decat sa esuez si eu in complicitatea si simbioza inefabila a generalului si a particularului, ca o dualitate imanenta a lumii.


Meci nul.